Spovedania - Sfantul Ioan Gura de Aur

Spovedania - Sfantul Ioan Gura de Aur

Cand ni-i bolnav trupul, facem totul si ne zbatem ca sa scapam de suferinte; dar cand ni-i bolnav sufletul, amanam si nu ne sinchisim. De aceea nu scapam nici de bolile trupesti, pentru ca pentru noi sunt fara importanta cele necesare, iar cele fara importanta, necesare. Lasam izvorul pacatelor si curatim raurile. Ca pricina bolilor trupesti este pacatul cuibarit in suflet a aratat-o slabanogul de treizeci si opt de ani (In. 5: 2-15), bolnavul coborat prin acoperis (Lc. 5: 18-25), iar inainte de toti Cain (Fac. 4: 8). Dovezi despre adevarul acesta gasesti cate vrei si unde vrei. Sa secam, dar, izvorul pacatelor si vom opri toate paraiele bolilor trupesti. Nu vei pune capat numai bolilor, ci si pacatului; si pacatului mai mult decat bolii, pe cat este sufletul mai bun decat trupul.
 

Sa ne ducem, dar, la Hristos si acum; sa-L rugam sa ne intareasca slabanogitul nostru suflet; si, lasand la o parte toate cele trupesti, sa-I vorbim numai de cele duhovnicesti. Iar daca le vrei neaparat si pe cele trupesti, ingrijeste-te de ele dupa cele duhovnicesti. Nu dispretui pacatul, pentru ca nu simti dureri cand pacatuiesti, ci tocmai de aceea mai ales suspina, ca nu simti dureri. Si nu simti dureri, nu pentru ca nu te musca pacatul, ci pentru ca sufletul, fiind plin de pacate, nu simte muscatura. Gandeste-te la cei care au constiinta propriilor lor pacate, ca se vaita mai cumplit decat cei taiati si arsi cu fierul inrosit; si cate nu fac, cate nu sufera, cat nu plang si se tanguie, numai ca sa scape de chinurile constiintei? N-ar face-o, daca nu i-ar durea sufletul!

Deci cel mai bun lucru este sa nu pacatuiesti, iar daca pacatuiesti, sa simti pacatul si sa te indrepti. Daca nu simtim pacatele, daca nu vorbim de ele, cum vom ruga pe Dumnezeu, cum Ii vom cere iertare de pacate? Cand tu, cel ce pacatuiesti, nici asta nu vrei sa stii ca ai pacatuit, pentru care pacate Il rogi pe Dumnezeu? Pentru cele pe care nu le stii? Iar daca nu stii ce pacate iti iarta Dumnezeu, cum poti sti maretia facerii Lui de bine? Spune-ti, dar, pacatele tale unul cate unul, ca sa stii pentru care pacate iei iertare de la Dumnezeu si ca astfel sa-I fii recunoscator Binefacatorului tau. Cand superi pe vreun om, rogi pe prietenii lui, pe vecinii lui si chiar pe slugile lui, cheltuiesti bani, pierzi zile intregi, ducandu-te la usa lui si rugindu-l de iertare; iar daca cel suparat te respinge o data, de doua ori, chiar de mai multe ori, sa nu te descurajezi, ci, fiind mai nelinistit, sa iti maresti si mai mult rugamintea; dar cand suparam pe Dumnezeu cascam, ne lenevim, ne desfatam, ne imbatam si ne cautam de treburile noastre. Cand Il mai putem face milostiv? Si cum sa nu-L suparam mai mult? Ca Il facem sa Se supere si sa Se manie si mai mult cand nu ne doare sufletul ca pacatuim. De aceea meritam sa fim acoperiti de pamant, sa nu mai vedem soarele, sa nu mai respiram, ca avand un Stapan atat de usor de impacat, Il maniem; si maniindu-L, nici nu ne pocaim. Si totusi Dumnezeu cand Se manie pe noi, n-o face cu ura si cu dusmanie, ci vrand sa ne atraga si mai mult la El. Daca ti-ar face mereu bine, desi Il insulti, L-ai dispretui mai mult. Dar ca sa nu faci asta, Isi intoarce catava vreme fata de la tine, ca sa te aiba necontenit alaturi de El.

Sa avem, deci, incredere in iubirea Sa de oameni si sa ne pocaim cu toata purtarea de grija, inainte de a sosi ziua in care pocainta nu mai este de folos. Acum totul sta in puterea noastra; atunci Judecatorul este stapan pe hotararea Lui: "Sa intampinam fata Lui intru marturisire” (Ps. 94: 2), sa plangem, sa ne tanguim. De-am putea ruga pe Judecatorul, inainte de ziua cea mare a judecatii, sa ne ierte de pacate, n-ar mai fi nevoie sa venim la judecata; dar daca n-o facem, vom spune pacatele in auzul intregii lumi si nu vom mai avea nici o nadejde de iertare. Nimeni din cei care nu si-au sters aici pe pamant pacatele, nu poate scapa dincolo de pedeapsa; ci, dupa cum cei din inchisori sunt dusi cu lanturile lor la tribunal, tot asa toate sufletele, cand pleaca de aici, sunt duse la infricosatorul scaun de judecata, avand in jurul lor fel de fel de lanturi de pacate. Viata de aici nu-i deloc mai buna decat o inchisoare; ci dupa cum atunci cand intram in locasul acela ii vedem pe toti inlantuiti cu lanturi, tot asa si in lume, daca am indeparta tot invelisul care acopera fata lumii si al oamenilor, am intra in viata fiecaruia, in sufletul fiecaruia, atunci am vedea ca fiecare este inlantuit cu lanturi mai grele decat cele de fier; dar mai ales, daca ai intra in sufletele bogatasilor, ai vedea ca sunt cu atat mai inlantuiti cu cat sunt mai bogati.
 
Dupa cum pe un intemnitat il nefericesti cand il vezi legat la gat si la maini, iar adeseori cu catuse la picioare, tot asa si pe bogat, cand il vezi inconjurat de bogatii nenumarate, nu-l socoti bogat pentru ca are bogatii, ci nefericit, tocmai din pricina lor! In afara de aceste lanturi, mai are si crud temnicer: urata dragoste de bani, care nu-l lasa sa treaca pragul inchisorii; ii pune in butuci picioarele, pune strajeri la poarta temnitei, zideste alte porti, pune noi zavoare si-l arunca tocmai in fundul temnitei, convingindu-l sa se bucure chiar de aceste lanturi, ca sa nu mai aiba nici o nadejde de scapare din relele ce l-au cuprins. Ce bine ar fi de-ai putea citi gandurile sufletului lui! I-ai vedea sufletul nu numai inlantuit, ci si murdar, intinat si plin de stricaciuni! 

Nici placerile trupesti nu sunt mai bune decat dragostea de bani si de avere, ba chiar mai rele, pentru ca pangaresc si trupul impreuna cu sufletul si aduc, si peste unul si peste altul, nenumarate boli. […]

Infricosator este scaunul acela de judecata, osanda de neinlaturat, iar chinul de nesuferit. Daca vrei sa nu fii pedepsit nici aici, judeca-te singur, cere-ti singur socoteala de faptele tale! Asculta ce spune Pavel: "Daca ne-am judeca pe noi insine, n-am mai fi judecati” (1 Cor. 11: 31). Daca faci asta si mergi inainte pe acest drum, vei dobandi si cununa.

- Dar cum sa ma pedepsesc pe mine insumi? m-ai putea intreba. 
- Plangi, suspina cu amar, smereste-te, chinuieste-te, adu-ti aminte de pacatele tale, unul cate unul. Nu mic mijloc de pedepsire a sufletului este acesta. Daca ai ajuns la zdrobirea inimii, atunci stii ca prin aceasta mai cu seama se pedepseste sufletul. Daca ti-ai adus aminte de pacatele tale, atunci stii cata durere se naste de aici. De aceea Dumnezeu da unei astfel de pocainte ca rasplata indreptatirea, spunand: "Spune tu mai intai pacatele tale, ca sa te indreptezi!” (Is. 43: 26). Nu-i putin lucru pentru indreptarea ta adunarea in minte a tuturor pacatelor tale, intoarcerea lor si pe o parte si pe alta, dupa felul lor, si trecerea lor pe dinaintea ochilor tai. Cel care face lucrul acesta ajunge la o atat de mare zdrobire de inima, ca socoteste ca nici nu merita sa mai traiasca. Iar cel care a ajuns la aceasta socoteala va fi mai moale ca ceara. Nu-mi vorbi mie numai de desfranare, nici de adulter, nici de pacate recunoscute de toata lumea ca pacate, ci aduna in mintea ta uneltirile tale ascunse, calomniile, grairile de rau, desertaciunile, pizmuirile tale si toate pacatele la fel cu acestea! Ca si pentru aceste pacate nu vei suferi mica pedeapsa. Cel care ocaraste se duce in iad (Mt. 5: 22); betivul nu are parte de imparatia cerurilor (1 Cor. 6: 10); cel care nu iubeste pe aproapele sau supara atat de mult pe Dumnezeu, ca nici mucenicia nu-i este de vreun folos (1 Cor. 13: 13); cel care nu poarta grija de ai sai s-a lepadat de credinta (1 Tim. 5: 8); cel care dispretuieste pe saraci este aruncat in foc (Lc. 16: 22-31). Nu socoti, dar, mici aceste pacate, ci aduna-le pe toate si scrie-le ca intr-o carte. Daca le scrii tu, Dumnezeu ti le sterge, dupa cum daca tu nu le scrii, Dumnezeu ti le si scrie si te si pedepseste. Este, dar, cu mult mai bine ca pacatele noastre sa fie scrise de noi si sa ne fie sterse sus, decat, dimpotriva, ca noi sa le uitam, iar Dumnezeu sa ni le puna inaintea ochilor nostri in ziua cea infricosatoare.
 
Asadar, ca sa nu se intample asta, sa trecem pe dinaintea constiintei noastre cu toata luarea aminte toate pacatele noastre si vom vedea atunci ca suntem vinovati de multe pacate. Cine nu-i lipsit de lacomie? Sa nu-mi vorbesti mie de o lacomie masurata, ci gandeste-te ca si pentru aceasta mica lacomie vom fi pedepsiti. Si pocaieste-te! Cine nu ocaraste? Dar si ocara te arunca in iad (Mt. 5: 22). Cine n-a vorbit de rau in ascuns pe semenul sau? Dar si vorbitul de rau te lipseste de imparatia cerurilor. Cine nu s-a mandrit? Dar si omul mandru este mai necurat decat toti. Cine nu s-a uitat cu ochi pofticiosi? Dar si acesta a savarsit adulter (Mt. 5: 28). Cine nu s-a maniat pe fratele sau in zadar? Dar si acesta este vinovat sinedriului (Mt. 5: 22). Cine n-a jurat? Dar si juramantul este de la cel rau (Mt. 5: 34-37). Cine n-a jurat stramb? Dar si juramantul stramb e mai mult decat de la cel rau. Cine n-a slujit lui mamona? Dar si acesta a cazut din adevarata robie, cea intru Hristos (Mt. 6: 24). Pot sa numesc si alte pacate mai multe ca acestea; dar sunt de ajuns si acestea si indestulatoare sa duca la pocainta pe un om care nu are inima de piatra si nu-i cu totul nesimtit. Daca fiecare din aceste pacate arunca in iad, ce nu vor face adunate toate la un loc?

- Atunci cum ne mai putem mantui? ma poti intreba.
- Daca vei intrebuinta pentru fiecare pacat doctoria potrivnica pacatului : milostenia, rugaciunile, cainta, pocainta, smerenia, inima zdrobita, dispretuirea averilor. Dumnezeu a pus nenumarate cai de mantuire daca vrem sa luam aminte. […]

Cand mintea omului este stapanita, ca de betie sau de nebunie, de un gand rau, greu ii este omului sa se libereze daca sufletul nu-i deosebit de puternic. Cumplit lucru, cumplit lucru este cand faci loc in suflet patimilor rele! De aceea trebuie sa le indepartam prin orice mijloc si sa nu le lasam intrare libera; cand ajung de pun stapanire pe suflet si-l biruie, dau nastere la mare valvataie, ca si focul ce cade pe lucruri care se aprind usor. Va rog deci sa faceti totul ca sa le opriti intrarea. Sa nu bagati in sufletul vostru orice pacat, mangaindu-va cu acest gand fara de folos, spunand: "Ce lucru mare e fapta aceasta, ce mare lucru cealalta?” De aici se nasc mii si mii de rele. Ca diavolul, ticalos fiind, pentru a pierde pe oameni se foloseste de multa viclenie, de multa staruinta, de mult pogoramant. Isi incepe atacul cu lucruri mici. Sa-ti dau cateva pilde. A vrut sa-l faca pe Saul sa asculte minciunile unei vrajitoare (1 Regi 28: 7). Dar daca l-ar fi sfatuit dintru inceput la asta, Saul nu l-ar fi ascultat. Cum l-ar fi ascultat cand Saul a gonit pe vrajitoare? (1 Regi 28: 3). De aceea diavolul se strecoara in sufletul lui pe nesimtite, incetul cu incetul. Mai intai il face sa nu asculte de Samuil; apoi il face sa aduca lui Dumnezeu arderi de tot cand nu era Samuil de fata; iar cand a fost tinut de rau, raspunde ca a fost silit sa jertfeasca pentru ca il amenintau cumplit vrajmasii. Si ar fi trebuit sa planga o astfel de fapta! El insa socotea ca n-a facut nici un rau. Dumnezeu ii porunceste apoi sa nu crute pe amaleciti; dar el calca si aceasta porunca. De aici au iesit acele fapte indraznete impotriva lui David si asa, pe nesimtite si incetul cu incetul, nu s-a mai putut opri din alunecusul sau pana a ajuns de s-a aruncat pe sine insusi in prapastia pierzarii.[…]
 
De aceea trebuie sa ne impotrivim de la inceput pacatelor. Chiar daca diavolul s-ar opri la cele dintai pacate ce le aduce asupra noastra, nici asa n-ar trebui sa dispretuim aceste prime pacate; cand insa sufletul e nepasator, diavolul ne urca si la mai mari pacate. Trebuie deci sa facem totul ca sa starpim inceputurile pacatelor. Sa nu te uiti la pacat ca este mic, ci sa te gandesti ca ajunge radacina de mare pacat daca nu-l iei in seama. Iar daca trebuie sa va spun ceva care sa va minuneze, este ca pacatele mari nu au nevoie de atata luare-aminte ca pacatele mici si neinsemnate.
 
Insasi natura pacatelor mari face ca sa ne indepartam de ele; cele mici insa, pentru ca sunt mici, ne fac sa fim nebagatori de seama si nu ne indeamna sa pornim cu hotarare la starpirea lor. De aceea si ajung repede mari, pentru ca dormim. Aceasta o poti vedea si cu bolile trupului. Asa s-a nascut in Iuda acel mare pacat. Daca furtul banilor saracilor nu i s-ar fi parut mic pacat, n-ar fi ajuns sa vanda pe Hristos. Daca tirania slavei desarte nu li s-ar fi parut iudeilor un pacat mic, n-ar fi alunecat sa ajunga ucigatori de Hristos. Si poti vedea ca toate pacatele se nasc asa. […]

De la niste pacate asa de mici ne duce vicleanul diavol la pacate mari; iar de la pacatele cele mari ne duce la deznadejde; si gaseste diavolul cu aceasta o alta cale de pieire, nu mai mica decat cea de mai inainte. Ca nu ne pierde atat de mult pacatul cat deznadejdea. Daca cel care a facut un pacat se trezeste, isi indreapta prin pocainta repede pacatul savarsit; dar cel care se deznadajduieste si nu se pocaieste nu se indreapta, pentru ca n-a folosit leacurile pocaintei. 

Diavolul ne mai intinde inca o a treia cursa cumplita. De pilda cand pacatul imbraca haina evlaviei.

- Dar de unde are diavolul atata putere, as putea fi intrebat, incat sa insele pe oameni pana intr-atata?
- Asculta si fereste-te de gandurile lui! A poruncit Hristos prin Pavel ca femeia sa nu se desparta de barbat si sa nu se lipseasca unul pe altul decat prin buna intelegere (1 Cor. 7: 5). Dar unele femei, din o asa zisa dragoste de evlavie si de infranare, indepartandu-se de barbatii lor, cu gandul ca fac fapta de evlavie, au impins pe barbatii lor la desfranare.[…]

Altii socotesc iarasi drept un mare castig sa se intristeze peste masura pentru pacatele lor. Dar si aceasta este o viclenie diavoleasca; dovada Iuda; aceasta l-a facut sa se spanzure. De aceea si Pavel se temea pentru cel ce cazuse in desfranare; se temea sa nu pateasca la fel si a sfatuit pe corinteni sa-l smulga iute din ghearele deznadejdii, "ca nu cumva sa fie doborat de mai multa intristare unul ca acesta” (2 Cor. 2: 7). Apoi pentru a arata ca o astfel de intristare prea mare este o cursa a diavolului, spune: "Ca sa nu ne lasam covarsiti de satana; ca nu ne sunt necunoscute gandurile lui” (2 Cor. 2: 11); ca ne ataca el cu multa viclenie, ne spune Pavel. Daca diavolul ar lupta impotriva noastra pe fata si deschis, victoria noastra ar fi usoara si lesnicioasa; dar, mai bine spus, daca suntem cu luare-aminte chiar ne va fi usoara, ca Dumnezeu ne-a inarmat impotriva fiecareia din aceste viclenii.
 
Asculta ce ne sfatuieste Hristos, pentru a ne convinge sa nu nesocotim nici cele mai mici pacate! Ne spune: "Cel ce zice fratelui sau: «Nebune» vinovat va fi gheenei” (Mt. 5: 22); si: "Cel ce se uita cu ochi desfranati, a si savarsit pacatul desfranarii” (Mt. 5: 28) si vaita pe cei ce rad (Lc. 6: 25). Pretutindeni starpeste inceputurile si semintele pacatelor si ne spune ca vom da socoteala de orice cuvant desert (Mt. 12: 36). Pentru aceasta Iov aducea jertfa lui Dumnezeu chiar pentru gandurile copiilor lui (Iov 1: 5). Despre a nu te deznadajdui Scriptura spune: "Oare cel ce cade nu se scoala sau cel ce se abate nu se intoarce?” (Ier. 8: 4); si iarasi: "Nu voiesc moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu” (Iez. 18: 23); si: ,,Astazi de veti auzi glasul Lui” (Ps. 94: 8). Sunt in Sfanta Scriptura si alte multe cuvinte si pilde de acest fel. Si ca sa nu pierim din pricina unei false evlavii, asculta ce spune Pavel: "Ca nu cumva sa fie doborat de mai multa intristare unul ca acesta” (2 Cor. 2: 7).
 
Cunoscand, dar, toate acestea, sa punem intelepciunea Scripturilor in fata tuturor cailor care abat pe trandavi de pe drumul cel drept. Sa nu spui: "Ce mare lucru este daca ma uit cu curiozitate la o femeie?” Daca savarsesti desfranarea cu inima, repede o vei indrazni si cu trupul. Sa nu spui: "Ce mare lucru este daca nu dau nimic de pomana saracului acestuia?” Daca nu dai acestuia, n-ai sa dai nici celuilalt; iar daca nu dai aceluia, n-ai sa dai nici altuia. Iarasi sa nu spui: "Ce mare lucru este daca poftesc lucrurile semenului meu?” Vorbele acestea, vorbele acestea au dus la pieire pe Ahaav (2 Regi 21: 1-29).
 
Si doar daduse bani pe vie! Da, dar o cumparase fara voia stapanului ei. Nu trebuia sa o cumpere cu sila, ci cu voia stapanului viei. Daca cel care a dat pretul cuvenit pe vie a fost pedepsit asa, pentru ca a luat-o cu sila, ce osanda nu merita, oare, cel care nu da nici pretul cuvenit, ba rapeste si cu sila si mai traieste si in vremea harului? Asadar, ca sa nu fim osanditi, sa nu ne manjim cu silnicii si cu rapiri. Sa ne ferim de pacate; si mai ales de inceputurile pacatelor, ca sa ne ingrijim cu toata ravna si de virtute.

Sfantul Ioan Gura de Aur